EduEcoCivica 8, Dezertarea…

Gata cu ambiţia de a posta zilnic! M-a ţinut cald pâna ieri, când am dat de ultimul RE:PUBLIK şi mai ales de „No Logo: Tirania mărcilor”, o călătorie extraordinară în lumea asta sucită în care spaţiul public şi intimitatea cetăţeanului este manipulată şi chiar guvernată de cinismul (şi eficienţa) marketingului. O carte dură şi poate numai la primul contact, demobilizatoare. Când eşti atât de mic, nu cu un blogăraş educational faci curat într-o lume exacerbat individualistă, frumos ambalată în conceptele globalizării.
Si m-am demobilizat rău de tot. N-am mai avut chef să fiu “educator”, ba mai rău, am uitat că astăzi aveam aniversarea a 35 de ani a Programului 3 “Tineret”, devenit după 2004 Radio3Net “Florian Pittis”. S-a lansat şi o carte cu aminirile începuturilor şi mulţumesc vechilor mei prieteni Camelia Stănescu şi Dan Ursuleanu că nu m-au uitat. Am trimis prin toamnă, rugat de Marius Grozea, câteva rânduri destinate publicării. Mi-am aminintit de ele, astăzi, la ultima “demobilzare”. Până la următorul şut, iată-le…

Mai ţii minte, Marius?

Era în primăvara sau în toamna lui 73. Cu „Pagina TOP” şi Galele de 6 ore ale revistei „Săptămîna” în spate, după zeci de concerte pe care le organizam şi prezentam în „Clubul de la ora 7” sau la Sala Palatului, nu vedeam totuşi vre-o şansă ca pletele şi barba mea, care rezistaseră şocului „Revoluţiei culturale” din 1971, să aibă acces în Radioteleviziunea Română. Şi atunci s-a întâmplat minunea! Din nu ştiu ce motive, binevenite, s-a înfiinţat 3-ul pe alte unde decât cele obişnuite (poate tocmai de accea, nu toate aparatele aveau „scurte!). După mine, şi crede-mă că eram şi mai sunt în temă, a fost o „revoluţie” în difuzarea radio, depăşită numai după 1990 de posturile private sau pirat şi după 2000, de net. aşterea lui 3 o ştii tu mai bine ca noi, cei care n-am fost impresionaţi. Apoi ne-am dat seama că este „altceva” şi „altcumva”. Era şi un alt „aer”, o altă libertate. Dar şi că lipseau multe ingrediente, între care muzicile care se năşteau şi trăiau în uderground. Şi mai ales „vocile”, datele şi muzicile ce puteau fi ascultate pe Radio Luxemburg, Novi Sad sau Europa liberă. Nu ştiu cum şi de ce m-ai chemat la „Clubul invitaţiilor” să-ţi „pun” muzică adecvată temelor discutate (şi serioase), tocmai eu, care eram un fel de rebel. Am rămas pentru că mi-a plăcut provocarea, pentru că am descoperit minunea aia de arhivă cu benzi (cardex-ul parcă?) pe care atâţia oameni de radio au creat-o de-alungul anilor. Am avut astfel posibilitatea să pun muzica dupa of-ul şi priceperea mea şi sutele de scrisori ce au început să curgă, săptămânal, mi-au cimentat dragostea şi ataşamentul de a face şi radio. Chiar dacă numai în calitate de colaborator, chiar dacă mai aveam meciuri cu tine când mai stângeai hăţurile, chiar dacă Xenia de la masa de sunet nu lăsa acul WU-metrului să treacă în roşu (că se „dărâmă radioul” zicea ea). Cu foarfecele tale şi scociul ăla subţire şi alb salvai bâlbele şi belelele aşa că n-am ajuns niciodată pe mâna lui Eduard Jurist sau a doamnei Şincan care asigurau echilibrul şi menţineau Cluburile în eter cu toată „nebunia responsabilă” a acelei bande de tineri pe care-i iubesc şi respect şi astăzi (în memoria şi inima mea, nu-i mai numesc aici!). Îţi mulţumesc şi pentru că, odată ajuns în Radio, am adus cu mine o altă lume, şi alte muzici! Am căutat LP-uri pe la prieteni, din ţară şi străinătate, le-am tras pe benzi stânse în dulapul tău, la care toţi aveau „liber” la servit. Doru Stoica îmi trimitea benzi de la Cluj, Ionescu şi Schmidt de la Sibiu, Arvinte de la Iaşi şi Ilie Stepan de la Timişoara. Apoi, la ora 8 dimineaţa a primei zi de Crăciun a anului 1974, în studioul 2T (adică, teatru, cu 3-4 microfoane) şi cu subsemnatul la „sunet” am început înregistrările folk cu „Ouă de rouă” şi „Lasă-ţi frunzele pe mine” ale Zoicăi Alecu. Le-am terminat seara, pe la 20, cu grupul lui Doru Stănculescu. În total 14 interpreţi cu 37 piese! Benzile pe viteza 19 (nu 38, că eram săraci) au devenit aurul nostru, pe care le-am dus şi la Uniunea Compozitorilor să fie aprobate, că mereu pentru avizarea concertelor ni se cerea o „hârtie”. Şi ea a venit şi a fost bună, că nu era nici de bine, nici de rău („lucrări de amatori, bineintenţionate, nu ne opunem difuzării).

Aşa a fost perioada mea de radio, în care am ajuns şi spre emisiuni prietene (am repetat după Doina Caramzulescu textele în …spaniolă) sau din sâmbetele de pe 1 (Radiodivertismentul, cu Daniela Caraman Fotea şi Paul Grigoriu) cu emisiuni de 30 minute. Începute cu Emerson, Lake & Palmer, apoi Jethro Tull şi alţii ca ei. Şi sfârşite cu Experimetal Quintet Cluj-Napoca!? Care amânată la difuzare două săptămâni la rând, mi-a dat de înţeles… Şi am plecat! A fost totuşi perioada mea de glorie, cu alte două, trei sute de scrisori, apoi cu primul TOP pe radioul românesc (TOP Săptămâna, pe programul 3, dar la muzical, unde nu aveam permisiunea să difuzăm piesele de folk, nici chiar pe Mircea Florian când era pe locul 1!?) şi în fine, la „Clubul Invitaţilor”, refuzat de pe 1, un serial de 6 episoade Beatles, la cei zece ani de la ultima lor apariţie în concert.

Şi apoi am plecat din radio…

Nu m-a gonit nimeni! Sunt şi acum orpilat de câte victime declarate postdecembrie a avut cultura românească (şi nu numai ea!). Şi nu este rostul acestor rânduri să facă alb sau negru din gri-ul totuşi luminos al tinereţilor noastre. Am plecat stupid, poate obosit, poate din motive sentmentale (simţeam ceva rece după dispariţia lui Cornel Chiriac, fuga lui Phoenix, dispersarea treptată a primei şi entuziastei generaţii care a fondat „Clubul Z” devenit „Clubul de la ora 7” după 1971).

Dar motivul a fost chiar stupid. Reîntors dintr-un concediu am găsit dulapul nostru, gol! Adică fără zecile de benzi pe care le păstoream. Se pare că a fost o curăţenie generală (unii au spus că era nevoie de benzi, crude mă rog, dar ale noastre erau fărâmiţate de benzi albe între piese). Cauza însă a fost alta! Radioul este o muncă foarte grea şi mai ales, are produse practic imateriale! Scriitorul sau pictorul se alege cu ceva, poate păstra obiectul muncii. Aşa am făcut şi eu, la început îmi ascultam emisiuunile, le trăgeam pe casete, pe care după 2-3 luni de neascultare, le reînregistram. În timp, cu senzaţia că undele trec prin urechile ascultătorului şi apoi dispar în eter, am renunţat.

Am vrut să-ti spun toate astea, acum la ceas aniversar, ca să înţelegi (şi nu numai tu) cât poate să determine viaţa unui om (şi nu numai a lui) gestul tău de a chema alături de voi un muritor obişnuit. Pentru voi toţi, care aţi fost sau mai sunteţi prin ce a devenit „3” -ul anilor 70-80, vă mărturisesc dragostea şi recunoştuinţa mea şi vă doresc sănătate şi rezistenţă pe baricadele atât de aglomerate (şi uneori jalnice) ale mediei româneşti.

Aurel Gherghel

PS. Să nu crezi că am abandonat Radioul. Pe 25 decembrie 89 am plecat la Radio cu cele 3 LP Phoenix, Zalmoxele lui Sfinx şi EP-ul cu Mircea Florian şi Marcela Saftiuc. N-am reuşit să intru dar i le-am dat Luciei Moraru, să le ducă la etajul IV, că astfel de muzici erau găzduite la Jilava (bună locaţie pentru benzile celor autoexilaţi!). Apoi, traiască libertatea, noaptea de Revelion spre 90 am petrecut-o „în direct” şi ne-am făcut de cap cu Alexandru Andrieş şi Vasile Şeicaru. Apropo, am citit undeva că şeful SRRD face un Apel să treacă pe digital memoria culturii audio româneşti, acel cardex cu voci sau muzici ce trebuie neapărat salvat…

Publicat in: Prima Categorie pe 12 March 2008