EduEcoCivica 35: Ca, de la Nea la… Sir !

Aceste gânduri mi s-au amestecat prin cap când în metrou, pe ziarul vecinului, am văzut un titlu: „De la nea Piţi la nea Puiu!”. Şi cine nu ştie cine este nea Piţi? Poate că voi citi mâine „Băi nea Sir Boby (Robson?), vezi că la noi nu-i ca la voi!” Chestia asta cu nea mă obligă să-mi amintesc de Nenea. Nu de…nea Ion! De Nenea Ion, unchiul de la Bucureşti. La noi, în zona Sibiu-Făgăraş,  cel puţin aşa ştiam eu, Nenea este fratele cel mare, sau cel puternic, sau cel deştept, sau cel care are grijă de ai lui. Un fel de şef al familiei şi uneori, al comunităţii. La noi  nu ne adresam cu nea. Nu ştiu de ce. Şi nici n-are importanţă…         

Nenea al nostru a fost tare cool (iartă-mă, asta pentru a fi trend). Era cel mai mare dintre cei cinci fraţi iar mama mea era mezina şi la nouă ani şi-a pierdut tatăl. Nenea s-a încărcat cu  sarcinile familie, ale gospodăriei, dar “mama a bătrână ” i-a cumpărat bocanci şi cu mămăligă şi brânză în desagi, a plecat cu căruţa şi l-a dus la oraş, la şcoală, să-l facă domn !           

 Şi Nenea a făcut gimnaziul, a ajuns apoi la Bucureşti, a dat la Drept şi cât a învăţat a fost şi angajat cu diferite treburi în secretariatul facultăţii. Cînd a gătat şcoala, l-au ţinut tot acolo şi peste ani, mai toţi absolvenţii Dreptului răspândiţi prin ţară îi spuneau Nenea. Ică Antonescu l-a vrut la Externe dar Nenea s-a cerut la Biblioteca Universitară şi acolo l-au găsit şi lăsat şi legionarii şi comuniştii, până a ieşit la pensie, prin 1975.           

Dar nenea n-a uitat de noi, de unde a plecat. La Cincul Mare a cumpărat pământ şi a construit “Vila din capu satului”, a plantat brazi pe care unchiul Culiţa îi păzea să nu-i taie cineva de Crăciun şi şi-a plătit locul pe dealul bisericii, cu rugămintea să-i punem la cap un mesteacăn, când i-o veni sorocul. A crescut mare mesteacănul şi a rezistat şi unui trăznet cu vreo zece ani in urmă.

Pe noi, ăi plecaţi la Sibiu, a stat cu gura până ne-a făcut domni. Când am ajuns în clasa întâia mi-a trimis o bicicletă şi o vioară cu care l-am chinuit patru-cinci ani pe Salmen, concertmaistrul filarmonicii. Când s-a mai răsărit şi soră-mea, i-a plătit orele de pian, i-a trimis partituri şi când a trebuit să poarte ochelari ne-a scris, că să nu mai plângem, că numai maimuţele nu-i poartă.             

Pe soră-sa, mezina, care avea voce şi a cântat la căpătâiul tatălui muribund şi la 17 ani s-a măritat cu doar patru clase, a bătut-o la cap să înveţe şi mai la zi, mai la seral sau la fără frecvenţă şi-a luat diplomele şi a funcţionat pe rând ca educatoare de gradiniţă, învăţătoare la primară, profesoară de matematică la liceu. Am avut în ’63 şansa şi mândria că ne luam amândoi diplomele ; eu de la Electrotehnica Timişoara şi mama  pe cea a Universităţii din Bucureşti. Nu ştiu cum a muncit şi ne-a crescut, nu s-a plâns niciodată sau s-a ascuns prea bine. Şi după ce noi ne-am luat zborul, casa a rămas plină cu tot felul de veri şi verişoare, apoi nepoţi şi nepoate, venite la oraş să-şi facă şcolile ce le trebuiau pentru a ajunge domni.

Şi Maria asta simplă, mama asta a mea, face la anul 90 de primăveri şi ne tot spune că ea n-are nevoie de nimic. Poate doar de cei plecaţi sau de cei ce au uitat-o (« până şi reumatismul, de vreo zece ani nu mă mai doare nimic »          T

Tot la anul ar fi făcut şi Nenea 100 de ani. Dar nu a avut noroc, că l-a omorât un meci de fotbal ! Pe el, cel mai liniştit şi blând cetăţean, ardelean molcom şi înţelept trăind între studenţi şi cărţi, nu şi duminecile când pleca pe jos din Dr. Staicovici să ajungă la  Privighetorilor din Băneasa. Cu o gentuţă neagră în care erau una-două sticle ¾ cu vin bun trimis de foştii studenţi ajunşi domni prin ţară, cu un nepot sau singur, pentru cotletul în sânge pe care i-l aducea un chelnăr bătrân, acelaşi chelnăr totdeauna, uitat şi el de legile pensionării.           

Apoi Nenea a făcut greşala vieţii lui. Mai mare decât cea din tinereţe când a răpit-o  pe fata popii din Strehaia chiar în ziua nunţii ei cu un altul şi a dus-o la alt altar. Da, Nenea s-a uitat la un meci de fotbal, Austria-România, când ne trebuia un gol să ne calificăm, habar n-am unde. Românii au dominat tot timpul şi au ratat zeci de ocazii, acolo, la Viena. Meciul nul, era ultimul din grupă, l-a doborât pe Nenea. Pe el, care ne ducea pe Republicii să o vedem pe Iolanda, pe Harlem Globtrotters, pe Valeriu când a făcut singur ”Irimescu-Franţa 16-15″ cum scriau ziarele. Pe el, care nu se uita la fotbal,  doar, dacă era în joc onoarea naţionalei. Şi în ziua aia, onoarea, mândria şi (poate) comentariul lui Ţopescu l-au terminat.

Şi s-a dus într-o lume mai liniştită, de unde ochii ăia de un albastru infinit poate se uită astăzi la Liga lui nea Mitică, la gentuţa lui nea Gigi, la mizeriile rostite în gura mare de « lumea bună » a fotbalului, la constatarea lui nea Naşul (“deja se simte că sportul românesc este în colaps, în moarte clinică”), la divagaţiile imberbilor boys sau dulcegăriile dulceţurilor din presa sportivă în aşteptarea unei invitaţii în avionul pentru Feroe sau la altarul de la Mogoşoaia, la angajamentele nea-politicienilor ce ne cer astăzi voturile pentru salariile sau pensiile din 2012 sau 2030.               Da dragă Neneo, tu chiar ai fost un Sir!

Publicat in: Prima Categorie pe 13 Septembrie 2008