EduEcoCivica 12, Sportul pentru toţi…

 

 

Chiar trebuie să vă mărturisesc că din 1992 sunt membru în biroului federal al Federaţiei Române Sportul pentru Toţi. Nu vreau să vă mărturisesc aici câte bune şi rele (d-astea mult mai multe) am trăit în aceşti ani. Cei câţiva nebuni care mai credem că mai ales în România de azi sportul pentru educaţie, sănătate şi divertisment trebuie să fie sprijinit avem mâine Adunarea Generală. Până atunci, între finalul manifestaţiei de sprijin pentru salvarea celui mai popular strand al Capitalei din mâinile mafiei imobiliare şi momentul aşteptatei decizii în cazul “bricheta” îmi pun şi eu câteva întrebări…
Sportul pentru toţi, drept sau priviliegiu? Sportul ca fenomen social, luat în considerare şi sprijinit de guverne şi alte “sfere de interese”, cu răsunetul său popular, al victoriilor unor persoane sau echipe ce se confundă cu grupul sau ţara, are o serie de caracteristici care nu aparţin în totalitate sportului. Sportul devenit “luptă pentru glorie şi bani”, prin antrenament sever şi nemilos, vedetism şi senzaţional poate intra în contradicţie cu valorile fundamentale ale educaţiei fizice, care pune accent pe educaţie, sănătate, dezvoltare, relaxare, asociere, distracţie.
Baronul Pierre de Coubertain, părintele Olimpiadelor moderne, definind încă în 1900 diferitele forme de activitate (sportul pentru toţi, sportul competitiv şi sportul de elită), a scris: “Sportul nu este un mod de a petrece timpul de lux, o activitate pentru cei puţini, privilegiaţi, şi nici măcar o temă de compensaţie musculară pentru activitatea creierului. Pentru fiecare bărbat, femeie, copil oferă posibilitatea de a se autoperfecţiona, indiferent de profesie sau poziţie ocupată în viaţă. Este acompaniamentul natural al tuturor, în mod egal, în acea măsură încât nimic nu-l poate înlocui”.
Conceptul modern al educaţiei, materializat în tendinţele de acces liber la informare şi formare continuă, cuprinde firesc şi sfera educaţiei fizice şi sportului, cristalizându-se treptat în mişcarea sportul pentru toţi pe toată durata vieţii, care caută să unească dreptul natural la mişcare al oricărei fiinţe umane cu dreptul social la educaţie permanentă şi universală. Execrcitarea efectivă a acestor drepturi depinde în mod esenţial de posibilităţile oferite fiecăruia de a-şi dezvolta şi apăra aptitudinile fizice, intelectuale şi morale. Dezvoltarea modernă a practicilor sportive şi de mişcare este atât de rapidă şi diversă încât se poate spune că ea a devenit parte integrantă a vieţii noastre. În 1998, Consiliul Europei prin Carta Educaţiei Fizice a exprimat clar rolul sportului în societate şi educaţie şi relaţia lui cu cultura. Conceptele de bază prezentate ca idealuri principale rămân cele ale olimpismului modern: Dezvoltarea armonioasă a minţii, corpului şi caracterului, Plăcerea (bucuria) efortului, Rol-model pozitiv pentru societate, Conservarea eticii universale, Toleranţă, Generozitate, Unitate, Prietenie, Nondiscriminare, Respectul faţă de celălalt.

 

 

Ce frumos sună! Şi unde s-a ajuns alergând cu sacoşele de bani după importul de jucători sau shoping de arbitraj, păzind “valorile” de pe terenurile de sport cu poliţişti, plase sau cătuşe pentru admiratorii prea încălziţi, plătindu-se doar performanţa şi nu starea de bine a naţiuni. Naţiunea devine obeză sau anemică, sporturile de echipă nu mai acced spre topurile mondiale sau olimpice, locaţiile destinate sportului dispar chiar şi cu “grija” celor ce conform legii, aveau obligaţia de serviciu să le apere.
Dar pe TV se tot plânge că nu se dă odată verdictul aşteptat (“cu sufletul la gură de tot sportul românesc” zice dama) pentru minutul 74 al derbiului Rapid-Steaua. Mă grăbesc să postez înainte de a-l cunoaşte, poate şi sub influenţa rândurilor de trimise presei de Antonel Tănase care, poate nu întâmplător, se îndreaptă şi spre necazurile şi speranţele sportului celor mulţi: Astăzi se va finalize judecata “cazului bricheta” apărut în derbiul Rapid – Steaua, întorcându-se pe toate feţele posibilitatea de interpretare a regulamentului competiţiei, ROAF. Chiar dacă se spune prin federaţie că Alexandru Deaconu a “arbitrate bine”, aştept răspunsul la întrebarea dacă acest regulament a fost întocmai respectat. De aici trebuie să se decidă dificila şi desigur, controversata soluţie. Şi sancţiunile…În calitatea mea de cetatean, de practicant al sportului de sanatate si de candidat la primăria sectorului 6, ca rapidist de suflet şi CFR-ist de funcţie,
- aştept o decizie care să ţină seama că fotbalul este un joc ce trebuie să se desfăşoare şi să fie decis pe teren;
- accept orice sancţiune meritată şi legitimă dată organizatorilor şi acelor spectatori care pot fi dovediţi vinovaţi de incident (pornind însă de la prezumţia de nevinovăţie);
- cer o decizie înţeleaptă şi sancţiuni utile pentru a nu inflama şi mai mult violenţa în permanentă creştere în stradă, şcoală, în limbaj, în media şi desigur, pe terenul sau în tribunele sportului;
- sper că “judecata” va aduce mai multă obiectivitate în ierarhizarea echipelor şi nu va da apă la moară celor care cred că pot arunca sacoşe, brichete sau şuruburi din afara arenei, cu praştia.

După cum vedeţi, şi eu sunt atins de sportul ăsta blestemat… Mâine, poate totuşi vine la AG şi domnul Preşedinte (Bellu, nu…)

Publicat in: Prima Categorie pe 28 March 2008